Când vezi un sportiv care se antrenează sau care participă la o competiție, te gândești că sigur are un program special de antrenament. Când vine vorba de parkour, feedbackul pe care l-am primit deseori de la public îmi dă impresia că arată ca și când fiecare practicant e un copil care se cațără și aleargă haotic. Care se expune la situații care mai de care mai periculoase și care își riscă sănătatea. În realitate, cel puțin în privința cursurilor organizate de mine sau alți antrenori, există o pregătire și o structură în spate, la fel ca în orice disciplină sportivă.
Discutând despre o anumită valoare / tehnică
Ce-i aia „încălzire”, domle?
După ceva timp de la încetarea facultății de litere, văd o postare de la unul din profesorii pe care i-am avut la laboratoarele media. Printre gândurile lăsate acolo spunea și despre minunata vârstă de 30 și ceva de ani, când încep să te ia durerile, ba la picioare, ba la spate. Îmi aduc aminte că își dorea ca orele de sport să fi fost mai interactive, ca să înțeleagă de ce e necesar să faci mișcare, și apoi ce exerciții să facă în general ca să nu se ramolească. Și îmi aduc aminte că în timp ce citeam îmi ziceam „me too”.
De altfel, în primii ani de parkour nici nu făceam ceva organizat, nu erau antrenori, deci nu existau cursuri. Unii erau mai disciplinați și își făceau în mod regulat exerciții de încălzire și răcire, în vreme ce eu și alții vedeam asta ca pe o pierdere de timp. Long story short - era foarte bună o încălzire măcar.
Între timp anii au trecut, corpul a învățat de ce trebuie încălzire, și încet încet în rutina mea de antrenamente am introdus componentele clasice (cam după vreo 10 ani 😂): încălzire, condiționare, răcire. La momentul respectiv erau mai mult cu numele decât varianta mai documentată de acum, așadar:
Share this post